Grevă generală în cinstea lui Adrian Păunescu

Horia Tabacu



Şi nu ştiu de ce, noi poporul român, sau marea lui majoritate, care am avut numai de câştigat de pe urma acestui om, ştiind că este grav bolnav, nu am făcut o „grevă generală”, cu autocare din provincie, lozinci şi mascaţi, în care să îi spunem ce mult îl iubim, ce mult a făcut pentru noi. Să îi cântăm şi să îi recităm, aşa ca să afle. Pentru că de ştiut, el ştie.



Veştile rele despre Adrian Păunescu mi-au creat un disconfort acut. Mi s-a părut că ceva important, din viaţa mea, este pe cale să dispară şi că, din nou, trebuie să se petreacă o tragedie pentru ca să ne trezim la realitate, să ne privim valorile aşa cum trebuie.



Personal l-am cunoscut foarte puţin, dar el a fost prezent mereu în viaţa mea. Tot timpul, ceva mai puţin în ultimii ani, a făcut ceva bun, m-a pus pe gânduri şi l-am admirat, dorindu-mi să exist în anturajul său.



Acum, aproape, 40 de ani a venit, la Universitate, cu Cenaclul „Flacăra”, care se găsea la început, poate, la una dintre primele şedinţe. În Aula Facultăţii de Drept, într-o sală plină, mă găseam şi eu, student în anul I, la litere. Priveam cu rezervă, dar cu interes manifestările de pe scenă.



La un moment dat Păunescu a prezentat un tânăr muzician, care cânta ciupind corzile de la pian şi ne-a invitat să ne spunem părerea. Studenţii au comentat reţinut, la început şi, apoi, ironic. Mai ales pentru că „pianistul” avea părul vâlvoi şi era caraghios. Acesta a replicat dur, spunând că nu este înţeles şi jignind sala. Păunescu a luat cuvântul şi a spus „Dacă aici, la Universitatea din Bucureşti, unde se găseşte elita ţării, sau viitoarea elită a României , nu eşti înţeles, atunci unde?”. Sala a izbucnit în aplauze, „pianistul” a fugit, noi, toţi, l-am iubit pe şeful cenaclului. Şi mie mi-a intrat în suflet mai ales pentru că mi-am dat seama cât de bine simte ce şi când trebuie spus.



Câţiva ani mai târziu mi se refuzase un articol (pe teme sociale) la „Informaţia Bucureştiului” pe motiv că era puţin curajos şi ar fi putut fi citit la „Europa Liberă”, dacă apărea. Atunci nu era de glumă cu asemenea lucruri, mai ales pentru un profesor navetist, cum mă întâmplam, care dorea să se angajeze în presă. Am fost la „Flacăra”, condusă de Adrian Păunescu şi mi s-a publicat urgent, schimbând ziarul în ultimul moment. De atunci mi-au apărut multe articole, în toate publicaţiile posibile, dar acela mi-a rămas dintre cele mai dragi.



În urmă cu zece ani s-a lansat, în Romănia, revista Hustler. Conţinutul ei a şocat. Au început execuţii publice, la televizor. La adresa ei şi la adresa mea, în calitate de director. Aproape aceiaşi oameni, care şi astăzi se miră şi se scandalizează, rosteau lucruri grave.



Ne-a şi mi-a luat apărarea Adrian Păunescu. El a schimbat tonul discuţiei într-o emisiune de maximă audienţă. A întors totul cum făcuse, cu ani în urmă, cu „pianistul” de la Drept. Nu i-a ieşit chiar ca atunci. Câţiva ani, dar nu mulţi, unii s-au mai scandalizat. Eu am reţinut luarea lui de atitudine ca un respect la adresa adevărului.

Au mai trecut câţiva ani şi în revista „Star”, unde lucram, s-a inaugurat sezonul de paparazzi în România. Poate ca şi în cazul revistei „Hustler” un pic prea devreme. Una dintre victime a fost Andrei Gheorghe, cunoscutul om de televiziune, filmat în timp ce consuma droguri. Probele erau indubitabile. Doar ca Andrei Gheorghe era o vedetă şi noi nişte ziarişti.

 

În ajutorul lui a sărit patronul unui cunoscut post de televiziune şi chiar Prim Ministrul de atunci. Au început execuţiile publice(TV) împotriva noastră. Cu aceeaşi oameni, care activează şi astăzi. Mai mult , noi ziariştii, am fost anchetaţi la parchet şi urmăriţi. Se încerca acreditarea idei că noi suntem traficanţi de droguri, faptă, totuşi, grea şi complicată.



Toţi se uniseră împotriva revistei „Star”. Doar Adrian Păunescu a luat atitudine. El realiza o emisiune la un post important de televiziune şi m-a invitat să îmi spun punctul de vedere, după care şi l-a spus şi el. În emisiune următoare l-a invitat şi pe unul dintre paparazii care realizaseră materialul respectiv. Publicul ne-a auzit şi pe noi. Campania la adresa ziariştilor s-a muiat. Procurorii s-au îndulcit. Am scăpat! Adrian Păunescu a repetat mutarea cu „pianistul” de la Drept.



Este singura dată când l-am văzut de aproape. Am vorbit numai „în direct”, nimic altceva. Mi-am dat seama că iubeşte adevărul. Aşa mi-am explicat mai uşor cum reuşise să realizeze cea mai bună publicaţie, din „Epoca Ceauşescu” şi cele mai robuste şi valoroase „întâmplari literar-artistice”, mă refer la Cenaclul Flacăra, din ultimele decenii.



Unde a ajutat milioane de oameni, a promovat mii de artişti, a dat speranţă tuturor romanilor.Unde şi-a folosit harul, dat de Dumnezeu pentru a ne arăta cât de frumoasă şi puternică este limba română. Pe măsura talentului ieşit din comun, a poftei uriaşe de muncă, a dorinţei de a fi cât se poate de mult în actualitate, în jurul lui Adrian Păunescu au circulat şi circulă poveşti controversate.



Acestea vor fi repede uitate şi va intra în istorie curat. Vor înţelege mulţi că nu a fost bogat, pe cât merita să fie şi că apropierea lui de lideri politici nu a fost niciodată pornită din convingere ci doar un tribut plătit nevoii de a se exprima, el şi invitaţii lui, în libertatea permisă de epocă.



Nu voi putea niciodată să îmi explic de ce, în România, un om trebuie să fie într-o stare critică, sau să plece dincolo, pentru a avea curajul să îi vedem meritele. Şi nu ştiu de ce, noi poporul român, sau marea lui majoritate, care am avut numai de câştigat de pe urma acestui om, ştiind că este grav bolnav, nu am făcut o „grevă generală”, cu autocare din provincie, lozinci şi mascaţi, în care să îi spunem ce mult îl iubim, ce mult a făcut pentru noi. Să îi cântăm şi să îi recităm, aşa ca să afle. Pentru că de ştiut, el ştie.